„Virtutea este bunul caracter, iar păcatul este ceea ce te neliniștește în pieptul tău și nu îți place ca oamenii să afle despre el.”
An-Nawwas ibn Sam‘an al-Ansari (Allah să fie mulțumit de el) a relatat că Mesagerul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a spus:
„Virtutea este bunul caracter, iar păcatul este ceea ce te neliniștește în pieptul tău și nu îți place ca oamenii să afle despre el.” Wabisah ibn Maʿbad (Allah să fie mulțumit de el) a spus: „M-am dus la Trimisul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa), iar el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Ai venit să întrebi despre virtute și păcat?” Am spus: „Da.” El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a spus: „Cere verdictul inimii tale. Virtutea este ceea ce sufletul acceptă cu liniște și de care inima se simte împăcată, iar păcatul este ceea ce te neliniștește în suflet și provoacă ezitare în piept, chiar dacă oamenii îți dau verdicte și îți dau hotărâri.”
«البِرُّ: حُسْنُ الخُلُقِ، وَالإِثْمُ مَا حَاكَ فِي صَدْرِكَ، وَكَرِهْتَ أَنْ يَطَّلِعَ عَلَيْهِ النَّاسُ». وَعَنْ وَابِصَةَ بْنِ مَعْبَدٍ رَضِيَ اللَّهُ عَنْهُ قَالَ: أَتَيْتُ رَسُولَ اللَّهِ صَلَّى اللهُ عَلَيْهِ وَسَلَّمَ فَقَالَ: «جِئْتَ تَسْأَلُ عَنِ البِرِّ وَالإِثْمِ»، قُلْتُ: نَعَمْ، قَالَ: «اسْتَفْتِ قَلْبَكَ، البِرُّ: مَا اطْمَأَنَّتْ إلَيْهِ النَّفْسُ، وَاطْمَأَنَّ إلَيْهِ القَلْبُ، وَالإِثْمُ: مَا حَاكَ فِي نَفْسِكَ وَتَرَدَّدَ فِي الصَّدْرِ، وَإِنْ أَفْتَاكَ النَّاسُ وَأَفْتَوْكَ».
Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a vorbit despre virtute și păcat și a spus că dintre cele mai mari trăsături ale virtuții se numără bunul caracter: față de Allah prin evlavie (Taqua), iar față de oameni prin răbdarea față de vătămare, gestionarea mâniei, a avea un chip senin, vorbire frumoasă, menținerea legăturilor, tovărășia bună, blândețea și bunătatea. Cu siguranță virtutea este ceea ce aduce liniște inimii și sufletului. În ceea ce privește păcatul, acesta este acel lucru îndoielnic care tulbură sufletul și față de care există ezitare, fără ca inima să se deschidă spre el. În lăuntrul omului apare îndoiala și teama că ar putea fi un păcat, iar el nu dorește ca fapta să-i fie cunoscută, deoarece este dezaprobată în ochii oamenilor de seamă, ai celor asemenea lui și ai celor desăvârșiți. Aceasta se întâmplă fiindcă sufletul, prin firea sa, iubește ca binele său să fie cunoscut; iar atunci când omul urăște ca anumite fapte ale sale să fie văzute, acestea sunt păcat și nu există niciun bine în ele. Chiar dacă oamenii îți oferă verdicte, să nu le urmezi atât timp cât semnul îndoielii persistă în sufletul tău, căci un verdict nu înlătură îndoiala atâta vreme cât aceasta este reală și cel care dă verdictul o face fără cunoaștere. Însă, dacă verdictul se bazează pe o dovadă clară din Legea divină, atunci celui care întreabă îi revine obligația de a se raporta la aceasta, chiar dacă inima sa nu se liniștește pe deplin.
Încurajarea adoptării unui caracter cât mai nobil, pentru că bunele maniere sunt dintre cele mai înalte atribute ale evlaviei.
Un dreptcredincios nu face conuzie între adevăr și minciuna, ci acesta cunoaște adevărul prin lumina care se află în inima sa și se depărtează de minciună, negând-o.
Printre semnele păcatului se numără neliniștea și tulburarea inimii, precum și urârea ca oamenii să afle despre el.
Al-Sindi a spus: „Aceasta se referă la lucrurile neclare, în care oamenii nu pot cunoaște cu certitudine care dintre cele două opțiuni este corectă. Altfel, ceea ce este poruncit în religie, fără să apară o dovadă clară care să indice contrariul, este considerat un act de binefacere (pietate), iar ceea ce este interzis, în același mod, este considerat un păcat. Nu este nevoie de consultarea inimii sau de liniștirea ei pentru aceste lucruri.
Cei cărora li se adresează acest hadis sunt cei care au o natură curată (Fitra) și nu cei care au inimi pervertite, care nu recunosc binele și nu resping răul, ci doar ceea ce le este dictat de propriile lor dorințe.
Al-Tayyibi a spus: „S-a spus că termenul „bir” (bine, bunătate, bunăvoință) în hadis a fost interpretat în diverse feluri. Într-un loc, a fost interpretat ca fiind ceea ce liniștește sufletul și dă confort inimii, în alt loc a fost interpretat ca fiind credința, iar într-un alt loc, ca fiind ceea ce te apropie de Allah. Aici, însă, a fost interpretat ca fiind bunătatea caracterului, definită ca fiind răbdarea în fața suferințelor, controlul furiei, fața zâmbitoare și vorba plăcută, toate acestea având un sens apropiat.
Sahih Muslim (4/ 1980) (2553).
Mai mult (5)
التحفة الربانية في شرح الأربعين حديثًا النووية التحفة الربانية (ص62).
شرح الأربعين النووية.
لابن عثيمين (ص267).
فتح القوي المتين في شرح الأربعين وتتمة الخمسين.
للنووي وابن رجب رحمهما الله (ص92).